Lecții pe care le-am învățat în 2024!

Anul ăsta a fost un rollercoaster emoțional pentru mine și simt că m-a schimbat foarte mult, făcându-mă o versiune mai bună și mai înțeleaptă a mea. Rezoluția mea de Anul Nou din 2024 a fost să renunț la zahăr și am ajuns să fiu capabilă să mănânc 300 g de dulciuri într-o zi — nu glumesc. N-a fost nimic așa cum am plănuit, dar s-a dovedit a fi cel mai bun an care ar fi putut fi vreodată.

Pe 9 ianuarie am pierdut lucrul pe care îl iubeam cel mai mult la acel moment. Și se spune că nu ar trebui să te atașezi emoțional de lucruri, dar eu am făcut-o. Mi-am pierdut prima mașină într-un accident. Și n-a fost vorba doar despre pierdere. Faptul că n-a mai putut fi reparată mi-a trezit atâtea nesiguranțe în mine. Despre cum aș putea să fac același lucru cu oamenii. N-a fost prima dată când am lovit mașina, dar de data asta era prea avariată pentru a mai putea fi reparată. Așa că, am început să mă gândesc, dacă fac același lucru cu oamenii? Îi rănesc o dată, și încă o dată, și încă o dată, până este prea târziu și nu mai primesc o a doua șansă. Dacă asta le-am făcut tuturor oamenilor pe care i-am pierdut din viața mea?

Pe atunci, eram într-o relație; eram împreună de doar 2 săptămâni. Dar am ales persoana perfect, cum mereu alegeam oameni pe care să îi „targetez” pentru o relație. Eram o persoană care făcea multe lucruri cu viața ei și care abia avea timp liber, care abia avea timp să gătească sau să-și curețe casa. Așa cum încă sunt, dar acum, sunt mai mult decât mulțumită de asta, îmi place să fac toate lucrurile pe care le fac, să gătesc sau să fac curățenie nu este o prioritate pentru mine. Persoana asta locuia într-un alt oraș și m-am gândit că ar fi o afacere bună să o las să trăiască pe gratis la mine în casă, cu „prețul” de a face pentru mine toate lucrurile pe care nu am timp să le fac eu. Accidentul de mașină a fost momentul perfect pentru a insista ca planul meu să devină realitate, dar nu a funcționat, iar acea relație nu a mai durat mult după accident.

Din punct de vedere mental, nu eram deloc ok. Eu, persoana care obișnuiam să-mi petrec timpul singură, să ies singură la cafea, am început să am nevoie de oameni în preajmă. Aveam nevoie de validare că nu sunt persoana nașpa care credeam că sunt. Am început să mă plâng tuturor din viața mea despre accident și să le cer sfaturi ce să fac în continuare.

Voiam să-mi iau un Audi nou-nouț de 30.000+ de euro, deoarece Audi era mașina visurilor mele, dar era „planificată” să vină de ziua mea la 25 de ani (28 iulie 2025, nu la începutul lui 2024). Problema era că nu prea eram pregătită financiar să fac asta, dar simțeam că, dacă aș lua altă mașină, un an mai târziu m-aș gândi în continuare la accident și cum am ajuns să conduc o mașină de care o fi și cum n-o să-mi permit un Audi în 2025.

Toată lumea mi-a spus că e o decizie nebună, mi-au spus că ei nu ar face asta, că nu-mi permit, ce alte opțiuni la mâna a doua aș putea avea. Mama a fost singura care m-a încurajat s-o fac, dar validarea ei nu era suficientă. Adică, e mama mea, trebuie să mă iubească și să mă susțină până la urmă. Sfaturile și opiniile pe care le-am primit de la oamenii care nu-mi sunt rude n-am simțit că m-au ajutat deloc. M-au făcut și mai confuză.

Până când am auzit asta: „Dacă vrei să-ți permiti acel Audi, fă ceva, ia măsuri, dacă doar te plângi nu obții nimic”. A fost singurul lucru pe care l-am auzit care m-a făcut să mă simt diferit. M-a făcut să simt că într-adevăr pot face ceva. Sfatul ăsta a venit de la persoana care îmi plăcea în secret, atât de secret încât nu mi-aș fi recunoscut nici mie niciodată. Adică, eram deja prieteni de ceva vreme, nu părea să mă privească în alt mod decât ca pe o prietenă și era grozav, preferam să am oamenii în viața mea în orice fel în care voiau să fie prezenți, mai degrabă decât să îi pierd.

În plus, cu persoana asta, nu aveam niciun plan. Nu era ca restul. Nu voiam să fiu cu ea pentru ca X să fie gelos. Nu voiam să fiu cu ea doar pentru că e o introvertită de vârstă mijlocie și oricum n-o place nimeni, așa că n-ar fi renunțat niciodată la mine pentru că nu ar fi găsit pe altcineva. Nu voiam să fiu cu ea pentru că e prea tânără, n-a avut niciodată o relație înainte, așa că, dacă sunt prima, ar putea dori să lupte mai mult pentru relația noastră. Nu voiam să fiu cu ea pentru a o adopta în casa mea și să fie servitoarea mea neplătită. Pur și simplu m-am îndrăgostit, pentru că s-a întâmplat. Ceva ce nu am mai simțit până atunci și ceva ce nu știam cum să procesez.

Dar după sfaturile primite de la persoana asta, am început să mă apropii de ea, ca prietenă, bineînțeles, până când m-a făcut să cred că sentimentele erau oarecum reciproce. Așa că am început să încerc să mă comport ca și cum suntem mai mult decât prieteni. Ce altceva mai aveam de pierdut? Mi-am pierdut deja mașina, potențiala „menajeră” m-a părăsit, așa că ce dacă n-ar fi sinceră și ar profita de vulnerabilitatea mea să mă folosească? Pentru că să mă placă pe bune... de ce ar face-o?

Dar tot nu eram ok. Faptul că o aveam mai aproape nu a fost suficient pentru a-mi satisface nevoia de validare. Aveam nevoie de mai mult și mai mult, și nu mi-a putut oferi genul ăsta de validare nesănătoasă și nici măcar n-ar fi trebuit s-o facă. Dar am tot căutat-o, de la toată lumea, i-am cerut enervant și mai mult acestei persoane, certând-o că nu se comporta așa cum îmi doream, până am pierdut-o și pe ea.

Așa că, am continuat să caut validare, ieșind excesiv doar ca să nu mă mai gândesc la chestii, plângându-mă de problemele mele la toată lumea. Până când a mă plânge la cineva mult mai în vârstă decât îți poti imagina s-a transformat într-o încercare de a mă consola cu un sărut. Și asta doar m-a făcut să mă îdoiesc de mine mai mult. De ce ar face asta o persoană atât de bătrână? A fost vina mea? Păream cumva interesată de asta? Purtam un hanorac și eram fără machiaj când m-am întâlnit cu persoana asta; ce parte din atitudinea mea a făcut-o să creadă că vreau asta? Ei bine, nu era vina mea, dar nu realizam asta atunci.

Am continuat, încercând să găsesc alți oameni la care să mă plâng, până când am întâlnit această persoană, care avea o relație de trei ani. După ce ne-am întâlnit de două ori, mi-a dat de înțeles că vrea o aventură cu mine, dar doar o aventură, nimic altceva. Și din nou, eram îmbrăcată la fel ca și cu persoana din povestea anterioară. Ce parte din mine a făcut-o să creadă că sunt genul de persoană care să aibă o aventură cu cineva într-o relație? Dar a fost sinceră și mi-a spus cum aș putea să par „de speriat” pentru unii oameni, deoarece am o casă, un Audi nou-nouț de 30.000+ de euro pe cale să vină pentru care am făcut eforturi impresionante pentru a-l obține, sunt inteligentă, ambițioasă și toate astea. Nu par genul de persoană care să tolereze multe. Partenerul/a acestei persoane era cel puțin „safe”. Acea persoană nu ar părăsi-o niciodată. Cum nu tolerez multe? Acum câteva luni, eram pe cale să las pe cineva să locuiască pe gratis în casa mea. Le dădeam totul oamenilor, iar ei tot plecau. Chiar o făceam? Sau era totul o strategie, o strategie făcută inconștient? Ei bine, cu siguranță, ultima variantă era răspunsul. 24 aprilie a fost momentul în care mi-am dat seama că nu e nimic în neregulă cu mine, sau cel puțin, nu sunt îngrozitoare dacă oamenii nu mă vor.

4 iunie, ziua în care am aflat că pot să „bocesc” și de fericire, nu doar de tristețe. A fost ziua în care am plătit integral mașina care urma să-mi vină în câteva zile. Corina din ianuarie nu s-ar fi gândit niciodată că acest lucru se va întâmpla cu adevărat. Dar s-a întâmplat.

În toamnă, am început masterul. Am avut un an liber și am uitat multe despre clădirea universității. Pe 10 octombrie, am mers la al doilea curs din acel semestru și nu aveam nicio idee unde era sala. Am întrebat la întâmplare al doilea student pe care l-am văzut unde este. Nici el habar nu avea — căuta același lucru. Ei bine, acum suntem prieteni buni și colaborăm pentru a ne deschide primul nostru start-up împreună. Cât de random, nu-i așa? Sau poate nu?

2 septembrie a fost ziua în care am decis să opresc colaborarea cu o persoană cu care colaboram de doi ani și jumătate. Am simțit că această colaborare nu mai este benefică pentru mine, așa că am decis să mă opresc. După ce conversația s-a încheiat și conduceam spre casă, am izbucnit în plâns. Urma să-mi fie dor de această persoană. Cum am ajuns să mă atașez de cineva din nou? Am încercat întotdeauna să mențin relația noastră cât mai profesională posibil. Nu știam mai nimic despre persoana asta. Nu am vrut să știu nimic despre viața ei privată pentru a evita să mă atașez. Mi s-a părut o strategie foarte bună; cum de nu a mers? Păi, a fost prezentă în viața mea timp de peste doi ani până la urmă, și cine spune de cine ar trebui să te atașezi oricum?

Pe 21 decembrie eram la munte, conducând pe un drum înzăpezit. Prima dată când am condus în asemenea condiții după accidentul de mașină pe care l-am avut în ianuarie. Nu mi s-a părut mare lucru până când roțile mașinii au început să se rotească doar pe loc pe gheață. Mi-a fost frică să accelerez mai mult pentru că îmi era frică să nu provoc un alt accident. De data asta aveam pasageri; nu voiam să rănesc pe nimeni. Atâtea nesiguranțe au început să reapară din nou în mine și am izbucnit în lacrimi. Am plâns în fața a 13 persoane. Ultima dată când am făcut asta, aveam 8 ani. Întotdeauna mi-am dorit să par acea persoană puternică, dar oare chiar sunt? Nu. Dar e greșit? Chiar deloc.

22 decembrie. Ziua în care am aflat că cineva care părea nemernicul narcisist care doar a profitat de sentimentele mele ca să mă folosească, e departe de a fi asta, ci mai degrabă o persoană cu probleme emoționale care se confruntă cu emoțiile în felul său propriu, la fel ca mine, la fel ca toți ceilalți – o persoană normală, până la urmă. Cu toții purtăm o mască în societate. Purtăm o mască chiar și în fața noastră de multe ori. Ne e greu să ne recunoaștem nouă înșine sentimentele și fricile adevărate — cum le putem admite în fața celorlalți? Cu toții știm doar partea noastră a poveștii și adevărul e că realitatea fiecăruia este diferită. Dar cel mai important lucru: este validă.

Deci, iată 12 lecții pe care le-am învățat anul acesta și care sper că te vor ajuta și pe tine:

Fie ca anul viitor să fie pentru tine plin de noi oportunități, dezvoltare personală și momente de neuitat.

Salutări calde,

Corina